Ioana Diaconu
Editura grecească Allotropo a propus iubitorilor de carte o întâlnire… cu scriitorul român Mircea Cărtărescu. Panos Apalidis (doctor-urolog în Pirgos) s-a dovedit a fi un fin cunoscător al limbii române, astfel că toate nuanțele stilului incofundabil al lui Mircea Cărtărescu au fost redate fidel publicului grec. Întâlnirea a avut loc în Pireu, la Centru Multicultural, actorii Maroussa Stroggioglu și Theodoros Ignatidis citind numerosului public fragmente din volumul lansat. Konstantinos Karatzas, editorul și o talentată româncă, Luana Ioannou, au completat paleta gazdelor evenimentului. Au fost puțini români în sală, printre aceștia Daniela Popescu, învățător/educator, reprezentant al Comunității române „Sfântul Ștefan cel Mare” din Atena și Angela Bratsou, conducătorul Atelierului de Traduceri al Societății culturale „Balkania Contemporană”. În schimb au fost mulți, foarte mulți greci, oameni de cultură, iubitori ai prozei de calitate. Această temă generoasă l-a avut ca principal vorbitor pe Mihai Ricci, consilier al ambasadei României la Atena, care a fost chemat să facă o prezentare a autorului și o recenzie a volumului cunoscutului scriitor român.
#De ce iubim femeile?
Din 1001 de motive, pentru că reprezintă o lume frumoasă, aparte, paradoxală. Pentru că au fost, sunt, vor fi… cel mai mare mister al lumii. Iată fie cel mai flatant compliment, fie cea ma tristă revelaţie. Declaraţia a fost făcută de bărbatul care a desluşit taine dintre cele mai grele ale ştiinţei, dar care s-a declarat neputincios în faţa celui mai mare mister din Univers – femeile. Stephen Hawking şi-a petrecut viaţa într-un scaun cu rotile, din care a reuşit o performanţă uluitoare: să supravieţuiască unei boli necruţătoare, să se bucure de viaţă, trecând peste un handicap care ar fi năruit încrederea oricui şi să ajungă cel mai cunoscut şi apreciat fizician. Pe 8 ianuarie a împlinit 70 de ani şi abia de curând s-a retras de la catedra de fizică a Universităţii Cambridge, unde altădată a predat şi Isaac Newton. Într-un interviu recent fizicianul Stephen Hawing, renumit pentru studiile sale privind găurile negre, a mărturisit că femeile rămân pentru el un mare mister pe care nu a reușit încă să-l dezlege. Întrebat la ce anume se gândește cel mai frecvent, el a răspuns: ”La femei. Sunt un mister complet!”
Și dacă pentru cel mai inteligent om de pe planetă femeile sunt mai misterioase decât toate tainele Universului, atunci trebuie să aflăm și părerea lui Mircea Cărtărescu:
“Iubim femeile…
Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor
mici care trec pe lângă ele.
Pentru că merg pe stradă
drepte, cu capul sus, cu umerii trași înapoi.
Pentru că trec cu un curaj neașteptat peste toate
Servituțile anatomiei lor delicate.
Pentru că îți desenează
și-și pictează fețele cu atenția concentrata a unui
artist inspirat.
Pentru că se trag din
Fetițe.
Pentru că joacă șah, whist sau ping-pong fără să le
intereseze cine câștigă.
Pentru că au un fel de-a rezolva problema,
care te scoate din minți.
Pentru că scriu fie extrem de delicat,
Colecționând mici observații și schițând subtile
Nuanțe psihologice, fie brutal și scatologic, ca nu
cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru
că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu
trei sferturi din poezia și proza lumii.
Pentru ca sunt femei,
pentru că nu sunt bărbați, nici altceva. Pentru că din
ele-am ieșit și-n ele ne-întoarcem, și mintea noastră
se rotește ca o planetă greoaie, mereu și mereu, numai
în jurul lor. ”
Cred că Mircea Cărtărescu a atins ideea vitală, anume aceea că toate momentele importante din viața fiecăruia sunt legate de femei: nașterea, căsătoria, moartea. Ele te nasc, alături de ele te bucuri de viață, ele te îngroapă, fiind mamele, soțiile, fiicele, iubitele…care plâng la mormântul fiecăruia. Spunem că…în spatele fiecărui bărbat puternic…e o femeie și mai puternică, cea care reprezintă acea piatră, acel punct de hotar la care ne putem întoarce mereu și mereu.
# Pe lista pentru premiul Nobel
Inclusă în ciclul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naționale, Amabasada României a acordat multă atenție acestui eveniment, menit să facă cunoscută bogăția culturală a noastră și cetățenilor străini. Consilierul Mihai Ricci, ca om de cultură, a prezentat o amănunțită caracterizare a volumului și a fragmentelor alese de cei doi actori, introducându-i, pe cei prezenți, în spiritul culturii românești, prin rostirea altor nume a oamenilor de cultură din România, cu care cititorii greci sunt mai puțin familiarizați.
“A vorbi în public este, pentru mine, o încercare dificilă. « Este greu să înfrunți atâtea chipuri necunoscute » spunea filozoful român, devenit academician francez, Emil Cioran. Aici sunt reuniți iubitori de carte și profesioniști, probabil unii necunoscuți celorlalți, veniți să sărbătorească un eveniment fericit, cum este o lansare de carte. Mesajul prin care domnul Konstantinos Karatzas m-a invitat să-l prezint pe scriitorul Mircea Cărtărescu și volumul său « De ce iubim femeile » se termina cu reverențioasa formulă « Am fi onorați dacă ați accepta… ». Îi răspund că Ambasada României, pe care o reprezint, salută inițiativa ce permite cititorilor din Grecia să cunoasca un scriitor român considerat și apreciat, atât în țară, cât și în strainatate, ca un adevărat « chef de file » al generației sale. Personal, îi mulțumesc pentru prilejul oferit de a vorbi despre un compatriot, poet și romancier, a cărui imaginație, inventivitate lingvistică și talent l-au condus, în anul 2011, la o remarcabilă poziție pe « short liste » a favoriților la premiul Nobel pentru literatură. Pe această listă, simbol al recunoașterii internaționale, s-a aflat, tot anul trecut și numele mai demult consacratului intelectual, scriitor și atipic om politic, Andrei Pleșu”și-a început expunerea consilierul Ambasadei. După o succintă prezentare a datelor biografice și a activității profesionale a lui Mircea Cărtărescu, Mihai Ricci a continuat, spunând: “În scrierile sale dense, nu todeauna ușor de citit, Cărtărescu lasă liber curs viselor, este deseori prins de febra erotică sau, după cum declară el însuși « se livrează la plimbări de cârtiță în triunghiul realitate-halucinație-vis, traversând un triplu regat inextricabil ». Îndraznesc să-l calific pe Mircea Cărtărescu cu cuvinte pe care le-am atribuit, în trecut, altor doi mult apreciați și cunoscuți scriitori români, INTROVERTIT cum l-am simțit pe editorul său, filozoful și scriitorul Gabriel Liiceanu și totodată PARADOXAL, cum l-am considerat pe regretatul Alexandru Paleologu. Spre deosebire de aceștia, nu am avut șansa să-l cunosc personal pe Cărtărescu. Am avut marea șansă să am relații apropiate cu Alexandru Paleologu, veche cunoștință a părinților mei, cel care a fost primul Ambasador al României post -comuniste la Paris, orașul unde trăiam. Cu fondatorul editurii « Humanitas », care a susținut talentul lui Cărtărescu, publicându-l cu indefectibilă constanță, am avut privilegiul să împart momente de exaltantă apropiere spirituală, atât în episodicele noastre întâlniri animate de cauze comune, cât și prin delectarea cu care am citit o parte din creația sa literară. Stabilitatea relației mele cu literatura contemporană a fost asigurată de un trio de valori consacrate : Paleologu, Liiceanu și Pleșu, iar descoperirea târzie a lui Cărtărescu mi-a adus șansa să lărgesc cercul preferaților, cu un nume pe care îl vom însoți, citindu-l, în ascensiunea de care sunt absolut sigur. Cu speranța că traducerea în limba greacă se va bucura de succesul de librărie pe care îl merită, profit de ocazia ce mi-a fost oferită ca să sugerez traducătorului și editorului numele mai sus citate pentru o viitoare promovare a literaturii românești contemporane.”
#Și totuși…de ce iubim femeile?
“Urmarind lectura fragmentelor care vă vor fi prezentate de către Maroussa Stroggioglu și Theodoros Ignatidis, veți remarca că stilul este direct, lipsit de pedanteria și sofisticarea cu care își construiesc fraza autorii ce caută să impresioneze prin ceea ce cred a fi original și elevat. La Cărtărescu frazele se leagă, sonoritatea, accentele – ca într-o piesă muzicală: pianissimo, piano, forte, fortissimo- reies din însăși povestea istorisită. Nimic nu este plat, nimic nu sună fals. Cuvintele sunt cele ale limbii vorbite astăzi. Ca să rămână în pas cu timpul și, cred eu, cu intenția să se poziționeze față de puriști, Cărtărescu folosește, fără însă să abuzeze, de cuvinte împrumutate din limbi straine : flash, jerk, walkman, challanger, including, part way back, clou, dèja vu sau, mai exotic, din latină sau chiar ebraică. Am reținut o frază pe care aș supune-o atenției celor care se îndeletnicesc cu scrisul : « Nu poți face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, îl ești ». Subscriu fără ezitare, dar nu fără o umbră de îngrijorare, la acest adevăr frumos enunțat. Cele 20 de povestiri poartă cititorul prin Amsterdam, Paris, Cracovia, Torino, Belfast, Los Angeles, San Francisco, orașe atât de diferite. Oricine a avut ocazia să treacă prin aceste locuri va simți, sunt convins, că descrierea fiecăruia din ele este autentică. Dar, în descrierile lui Cărtărescu, toate capată ceva comun în afară de prezența esențială a personajelor feminine: capată un iz de ceva românesc. Migrația prin locuri este însoțită de migrația prin epoci și ansamblul dominat obsesiv de vise și de prezența repetată a apei: ploaie, fulgi de zăpadă sau apa mării. Focul, deși nu este evocat explicit, mocnește permanent și, uneori, izbucnește în explozia de sentimente descrise de acest colecționar, propietar de cuvinte și custode de imagini. Culegerea de texte devine odă adresată femeilor, acelora pe care le iubim “tocmai pentru că nu au măsurile ideale, 90-60-90, ci sunt femei necorporale, nevroză pură și bucurie pură”. Citind cartea am avut impresia de regăsire cu anii adolescenței și ai tinereții, cu momente trăite aidoma fie de mine, fie de prieteni și confidenți. Senzație neașteptată pentru cei ajunși la vârsta adolescenței cu 10 ani mai devreme decât Cărtărescu. Anii 60 au fost marcați de schimbările intervenite după plecarea din România a trupelor de ocupație sovietice și de progresiva instalare a unei noi linii politice a conducerii de atunci. A urmat, în anii 70, o relativă deschidere față de lumea liberă, a fost introdusă predarea limbilor străine în școli, s-a putut călătorii în străinătate ceva mai ușor, accesul la publicațiile venite din Europa de Vest, deși controlat, a devenit posibil și un freamăt de libertate și speranță s-a instalat, pentru o vreme și în societatea și cultura românească. În nuvelele lui Cărtărescu diferențele de percepție între cele două perioade se estompează, semn al capacității autorului de a se informa, de a observa și de a reține constantele, adică, în fapt, esențialul. Citind capitolul „ Despre intimitate” am avut, pentru o clipă, impresia că citesc ceva scris de mine. În capitolul „ Nabokov la Brașov” senzația de „deja- vu, deja entendu, deja vecu „ a fost legată de gândurile despre securiștii și Securitate, de sfaturile mamei mele, aceleași ca cele ale mamei lui Cărtărescu : să nu vorbești ce nu trebuie, fiindcă ei mișună peste tot. Am găsit în „ Diavolul de hârtie ” povestea cu joaca de-a doctorul, trăită aidoma pe un balcon al casei părintești. Și aș putea continua paralele găsite aproape în fiecare episod. Nu sunt coincidențe, ci evidența că fiecare dintre noi se caută pe sine acolo unde nu se află, de teamă ca nu cumva să se găsească…și că numai unii dintre noi realizează că… faptul că se cauta pe sine însuși…înseamnă că deja s-a găsit.
Am văzut recenzii în care se afirmă că este o carte pentru tineri și bătrâni, pentru bărbați și femei, deopotrivă. Sentimentul meu este că femeile vor aprecia galanteria cuceritorului Cărtărescu, iar bărbații vor medita și înțelege mai mult din ceea ce sunt femeile cu adevărat”…. asta pentru a vă face cunoscute câteva fragmente din minițioasa expunere a lui Mihai Ricci.
Este remarcabilă introducerea în cadrul sărbătorilor a Zilei Culturii Naționale, pentru că România s-a făcut cunoscută Europei în special prin cultură, prin scriitori și creatori români. Unii…sunt deja adjudecați și de alte culturi, Europa incluzându-ne oricum, cu tot tezaurul nostru cultural, între popoarele cu mulți artiști valoroși.
De ce iubim femeile?
Ce amintiri!!! Sunt nuacsta in 85 si imi aduc aminte si acum de televizorul alb-negru (nu stiu ce marca)care avea 4 picioare lingi si subtiri; eram fascinati si eu si fratii mei cum poate un tv asa de mare sa se sprijine pe niste piciare asa de subtiri si tot timpul treceam cu grija pe langa el sa nu il rasturnam . Apoi trecerea la tv color a fost o data cu introducearea cablului pe piata din orasul natal(prin 92); eram hipnotizati de cartoon network chiar daca pe vremea aia nu erau subtitrate desenele animate(cu ocazia asta am invatat engleza ). Nu mai spun de jocurile pe tv TERMINATOR cu dischete(imi amintesc ca in cartier nu isi cumparau mai multi copii acelasi joc; fiecare cumpara alt joc si faceam schimb de dischete; asta pentru ca parintii nu erau dispusi sa investeasca prea multi bani sa ne cumpere noua toate dischetele posibile).Dar de departe cea mai mare descorerire a fost calculatorul; eram prin clasa a6-a si in locul orelor de lucru manual s-au intrudus orele de informatica; toata masinaria era venita de pe alta planeta pt noi nu mai pun ca pana sa ne lase la calculator(erau numai vreo 15 calculatoare in laborator si trebuia sa facem perechi de cate doi ) ) am facut vreun trimestru ore,adica stat in banci si luat dictare, profesorul aratand din cand in cand cu aratatorul spre masina: acesta este monitor, acesta este un mouse, aceasta este tastatura bla bla. Prima oara la calculator(al 2-lea trimestru)aveam niste emotii mai mari de cat atunci cand venea veterinarul la bunica sa inspecteze vaca, si noi numai pe sub pat stateam chiar si 3 ore daca era nevoie ; crancene senzatii ne treceau pe toti:Dar a fost frumos si imi amintesc cu placere.Descoperirile ulterioare(telefoane sofisticate, LCD, laptop)au venit mai usor si au fost si mai usor de acceptat.Va pup :*