Petre Burlacu
“Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propia lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.”
Karl Marx şi Friedrich Engels, OPERE COMPLETE, vol. 8, pag. 229
(continuare)
Asupra acestei chestiuni vă rog să insistaţi. Veţi stârni multe proteste şi critici!
- O să insist cu altă ocazie… Mă întorc la românii noştri, blamaţi pentru eternitate de Engels. Este vorba de eternitatea revoluţiei mondiale, fireşte… N-o să vezi niciun intelectual român mai de soi, mai răsărit, care să fi mers pe mâna lui Marx sau Lenin în perioada interbelică… Perioadă în care Europa Occidentală îşi pune poalele în cap şi jură pe tătucu Stalin, efectiv divinizându-l cu neruşinare şi grosolănie… Asta în timp ce în România se înjgheba cea mai coerentă şi mai dinamică replică la internaţionalismul bolşevic: Mişcarea Legionară. Când fenomenul legionar va fi înţeles ca lumea, în esenţa şi autenticitate sa, ne vom da seama că prin această mişcare politică românii au scris capitolul cel mai important din rezistenţa anti-bolşevică. Ideea de revoluţie mondială nu a dispărut din mintea puţină sau diabolică a unor politicieni. S-ar putea spune chiar că această idee este azi mai aproape de reuşită ca oricând! Pentru cei care vor teoretiza şi vor organiza în viitor rezistenţa la revoluţia mondială, experienţa şi modelul legionar vor fi decisive în articularea unei politici, a unei replici eficiente de respingere a internaţionalismului sau mondialismului ca paravan al imperialismului. Un imperialism cinic şi perfid, criminal în esenţa sa, la a cărui expansiune asistăm azi. Asistăm neputincioşi? Aşa s-ar părea, dacă te iei după mesajele de pe internet, mesaje ale unor sceptici de serviciu, mercenari ai deznădejdii, care cobesc pe toate site-urile, decretând, celebrând de fapt, neputinţa noastră de a avea o soluţie, un răspuns la această agresiune mondială, planetară… Răspunsul există! L-au dat o dată legionarii! Îl vom mai da o dată noi sau cei ce vin după noi! În fine, după război, rezistenţa la revoluţia mondială a căpătat la români felurite forme, de la partizanii din munţi, până la fronda încercată de Nicolae Ceauşescu. Sigur, se vor găsi iar imbecilii care vor sări în sus de indignare, cum să-i pun alături pe partizanii din munţi şi pe Ceauşescu?! Le fac acestor nevolnici cunoscut un detaliu: cel care a organizat echipele de legionari paraşutate în munţi a fost Traian Puiu, fost primar legionar al Constanţei. Traian Puiu şi-a dat seama că aceste echipe erau trimise la moarte sigură, deoarece superiorul său, Kim Philby, era omul ruşilor şi le transmitea toate informaţiile necesare. Din păcate, şi-a dat seama şi nemernicul de Philby că românul l-a ghicit ce-i poate pielea! Urmarea: Traian Puiu a fost răpit din Germania şi trimis la Bucureşti legat fedeleş. A urmat un simulacru de proces şi condamnarea la moarte. Sentinţa însă nu a fost niciodată executată, aşa că în 1964 Traian Puiu a ieşit din închisoare, alături de ceilalţi deţinuţi politici. A trăit până după 1990. A fost ajutat mult de regretatul Cornel Dida, un corect istoriograf al Mişcării Legionare. Acesta l-a convins pe Traian Puiu să scrie un serial de amintiri şi comentarii asupra evenimentelor la care participase. Serialul a început să fie publicat în ziarul constănţean Telegraf, dacă nu mă înşel. După câteva episoade serialul s-a oprit. În drum spre redacţie, bătrânului legionar i s-a înscenat un accident de circulaţie şi a fost ucis!… Era prin 1991 sau 92. Aşadar securitatea ceauşistă l-a lăsat în pace, în viaţă! Nu l-a iertat securitatea post-decembristă, care nu mai asculta de PCR, ci de naiba ştie cine!…În orice caz, cartea lui Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, obligă pe orice român de bună credinţă să-şi revizuiască percepţia asupra persoanei şi epocii Ceauşescu… Fireşte, te poţi apăra de duşmani singur, de prieteni te poate apăra numai Dumnezeu, dar de omul prost şi rău, ticălos, nu te poate nimeni apăra. Mă vor înjura, desigur. Dar dacă trăieşti neînjurat de netrebnici, înseamnă că ai trăit degeaba.
Adaug la povestea cu Traian Puiu cele aflate de la George Petre, cel mai tînăr dintre legionarii refugiaţi în Germania în 1941. S-a repatriat după 1990, venind din Australia. Un om şi jumătate! Şi totuşi un om dintr-o bucată, dacă-mi îngădui să mă joc puţin cu cuvintele… A trăit până acum vreo doi-trei ani la Buşteni. Am tot amânat să scriu ceva despre acest om minunat… Mi-a fost greu pentru că l-am cunoscut prea bine, aş zice. M-a onorat cu prietenia şi încrederea sa. Un subiect pe care l-am discutat mult împreună a fost această activitate, pe care a coordonat-o tehnic din partea legionarilor Traian Puiu. Când Traian Puiu şi-a dat seama că Philby a priceput că el, Traian Puiu, „s-a prins” ce joc murdar făcea lordul englez, a venit la prietenul său George Petre să se sfătuiască şi, în acelaşi timp, să-i transmită informaţia despre Philby… Pe scurt, din discuţiile avute de mine cu George Petre, acesta mi-a încredinţat convingerea sa intimă că acţiunea de paraşutare în România a tinerilor voluntari legionari a urmărit nu să lovească în regimul comunist, ci să decimeze rândurile legionarilor aflaţi în Occident. Aflaţi sub protecţia legilor occidentale şi chiar a sentinţelor date la Nuremberg, legionarii purtau cu ei, departe de ţară, mesajul anti-revoluţionar, contra-revoluţionar. Mesaj legionar şi românesc deopotrivă. Cu asemenea mesaj şi crez politic nu puteau stârni simpatia cercurilor politice occidentale, obediente, în secret, la ideea revoluţiei mondiale. Aceste cercuri nu erau deloc străine de guvernele aflate în funcţiune în Occident. Aşa zisul anti-comunism al Occidentului a fost deseori fals, trucat. Adevăraţii anti-comunişti nu au găsit niciodată un sprijin în Occident. La nivelul de decizie politică, în Occident se cunoştea că am fost daţi Moscovei pentru următorii 50 de ani. La ce bun mascarada potrivit căreia Occidentul încurajează şi susţine rezistenţa anticomunistă? Tocmai pentru a-i identifica pe adevăraţii anti-comunişti. Trebuiau aflaţi şi lichidaţi… În imperiul mondialist nu este loc pentru oameni cu coloană vertebrală, cu spirit de sacrificiu, cu simţul datoriei mai presus de instinctul de conservare… Câtă vreme nu dispare sămânţa legionară, mondialismul visat de Engels nu se poate simţi în largul său…
O mică paranteză: prin cele afirmate, Engels ne ajută să pricepem, să aflăm explicaţia aderenţei extraordinare a românilor din toate straturile sociale la mişcarea legionară: opoziţia legionară la revoluţia mondială era în cea mai curată şi definitorie tradiţie românească! Într-o discuţie în patru, Petre Ţuţea, Marcel Petrişor, Aurel Dragoş Munteanu şi subsemnatul, Dragoş a povestit cele aflate de la un personaj din generaţia lui Petre Ţuţea, încă în viaţă la acea dată – era prin 1985-86. Persoana respectivă fusese translator pentru Averell Harriman, venit în decembrie 1945 la Bucureşti cu însărcinări foarte înalte din partea Aliaţilor, a SUA, în primul rând. La întâlnirea cu Iuliu Maniu, emisarul Occidentului l-a informat pe liderul rezistenţei naţionale din România că America se pregăteşte în secret pentru un război cu URSS. Acest război nu poate fi deocamdată pornit pentru că opinia publică din America nu l-ar accepta şi nu l-ar înţelege, fiind vorba de un război între două armate prietene… E nevoie ca opinia publică din America să afle câte ticăloşii fac ruşii în Europa de Est, este nevoie de acte de rezistenţă care să provoace vărsări de sânge, numai aşa s-ar putea justifica intervenţia americană…
Mesajul american a fost desigur transmis de Maniu mai departe, cu consecinţele cunoscute: încredinţaţi că „vin americanii!”, mii de români, tineri mai ales, nu au pregetat să se manifeste în vreun fel sau altul împotriva regimului comunist, regim care a răspuns cu condamnări la moarte şi la zeci de ani de puşcarie pentru opozanţii regimului… Atunci când vorbim de victimele comunismului, în mod paradoxal, dacă suntem lucizi, vom identifica astfel de victime şi printre românii anti-comunişti trăitori în Occident… Detaliu esenţial: cu aceeaşi ocazie, întrebat de Malaxa ce să facă?, Harriman i-a transmis sec: să-şi facă bagajele… Deh, Malaxa nu era român, nu era contra-revoluţionar!…
Să ne întoarcem la Engels şi mesajul său… Aţi zis că ne-a pus un diagnostic extrem de exact, că ne cunoştea surprinzător de bine… Cum interpretaţi afirmaţia lui Engels că românii sunt „un popor fără istorie”?
- Nu mă surprinde… Este un loc comun pentru detractorii noştri. Probabil că avea în vedere vestitul „mileniu de tăcere”, pentru care lipsesc documentele scrise, răstimp în care românii nu sunt pomeniţi în niciun document. Nici la Nord, nici la Sud de Dunăre! Ai zice că nu au existat şi ei pe undeva!… Situaţia aceasta se mai întâlneşte şi la alte popoare vechi din Europa, stabile, statornice în spaţiul lor de baştină. Cum ar fi albanezii. Cronicarii de odinioară nu consemnau în scrierile lor stările de fapt, ci evenimentele, „mişcarea”, după logica de azi a ziarelor, care consemnează în primul rând ceea ce iese din obişnuit, din normalitate, tulburând starea de fapt existentă. Românii, confruntaţi cu vitregiile epocii, au înţeles să supravieţuiască prin retragerea din calea răutăţilor. Prin refuzul de a participa la mişcarea browniană a neamurilor dinlăuntrul sau dinafara imperiului. Povestea cu codrii şi munţii care au asigurat supravieţuirea noastră şi menţinerea identităţii etnice, naţionale, în ciuda mulţimii neamurilor care au trecut pe aici, nu este o invenţie romantică, ci un adevăr confirmat în multiple feluri. Am scris despre asta în Transilvania Invincibile Argumentum, afirmând că din această aşa zisă retragere din istorie românii vor ieşi „la suprafaţa” istoriei cu un câştig nesperat şi deosebit de preţios: cu o cultură orală, cu un folclor de o originalitate şi o bogăţie fără egal în Europa, o cultură profund spiritualizată şi care antrena întreaga suflare românească. O mie de ani românii nu se vor afirma prin nicio structură administrativă, de tipul statului politic, consemnată în anale. Dar când documentele încep să-i consemneze, îi vom afla pe români ca purtători ai unor norme de conduită riguros sistematizate şi organizate în vestitul „jus valachicum”. Dovadă că nu au trăit o mie de ani la întâmplare, în dorul lelii, ci ca o comunitate unitară şi coerentă, întinsă pe un vast teritoriu: de pe malurile Vistulei până în munţii Pindului. Care popor european a mai afirmat asemenea virtuţi şi capacităţi de socializare?! Nu prea multe!…Iar când, în secolul 14, românii îşi vor afirma statalitatea, statele româneşti întemeiate atunci nu vor înceta să existe până azi, cu o continuitate la fel, fără pereche la majoritatea popoarelor europene şi mai ales la popoarele din preajma noastră!… Sunt motive suficiente ca să avem mulţi duşmani, mulţi care să nu încapă de noi!… Iată, în Europa de azi, majoritatea statelor sunt confruntate cu perspectiva secesiunii, în frunte cu granzii Europei: Anglia, Franţa, Spania, Italia… Rusia şi ea, Ucraina… Iugoslavia şi Cehoslovacia sunt deja o amintire… În acest context, numai noi, românii suntem în situaţia ca, prin exprimarea liberă a electoratului, prin aplicarea corectă a normelor de drept internaţional, să dobândim o ţară şi mai mare! Ba chiar să ne extindem şi la sud de Dunăre! Crezi că în cancelariile lumii nu suntem invidiaţi şi, când se poate, taxaţi, faultaţi pe blat, buşiţi ori sabotaţi pentru norocul nostru de a fi români? Căci există acest noroc! Pe care puţini dintre noi îl conştientizează! Duşmanii noştri, în schimb, sunt foarte conştienţi de asta! Repet: norocul de a te naşte român!
„Norocul de a te naşte român”?!… Nu v-am mai auzit cu această vorbă. Am auzit pe unii plângându-se de ghinionul că s-au născut români!
- Nu, ăia nu s-au născut români, ei s-au născut în România, la o adresă, nu într-o comunitate etnică! Norocul de a te naşte român?… Nu vrei să mai lăsăm şi pentru altă dată câteva subiecte?
Revin atunci la subiectul nostru: cum credeţi că l-ar fi comentat Petre Ţuţea? Mă refer la citatul din Engels, fireşte.
- Cu ce plăcere ar fi făcut-o domn profesor?!… S-ar fi simţit pe deplin confirmat de o autoritate totuşi de suprafaţă planetară. …Mi-aduc aminte de întâlnirea lui Petre Ţuţea cu Marian Popa, în holul de la Athenee Pallace. Memorabilă întâlnire între doi mari români! Le-am făcut cunoştinţă, ştiau prea multe unul despre celălalt, aşa că Marian Popa nu şi-a mai pierdut vremea cu amabilităţi convenţionale, ci a vrut să profite de întâmplare, de norocul de a se întâlni cu vestitul Socrate al Bucureştilor. Şi l-a luat la rost, aproape, zicându-i: „domnule Ţuţea, care credeţi că este regimul politic cel mai bun?”
Eu mă ştiam de vreo zece ani cu Ţuţea, dar nu-mi trecuse prin cap să-i pun o întrebare atât de radicală, de categorică! Răspunsul lui Ţuţea a fost şi mai categoric, ba chiar şi mai scurt decât întrebarea: „Regimul care a apucat să se învechească!” …Atât a durat discuţia dintre cei doi mari români şi s-au despărţit. Nu mai ţin minte cu care dintre cei doi aveam de mers mai departe undeva…
„Regimul care a apucat să se învechească”?…
- Pe loc, atunci, nu am dat nicio importanţă răspunsului, mi s-a părut bizar şi neadecvat la fapte… Apoi, în timp, i-am dat tot mai multă greutate. Orice regim, prin dăinuire, îşi corectează abaterile, abuzurile, se apropie de normalitate… Se înţelepţeşte! Pentru că este în firea omului şi a lumii ca binele şi adevărul să iasă la suprafaţă, să devină tot mai active! Formula lui Ţuţea este perfect sinonimă cu „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”!… Tot patru cuvinte! În aceste două formule, a patru cuvinte fiecare, afli esenţa comportamentului „contra-revoluţionar” al românilor. Românului nu-i place „mişcarea”, neastâmpărul nevrotic, ci contemplaţia, adăstarea, care îţi permite să guşti pe îndelete din bucuriile Firii, ale existenţei. Iar mai presus de toate românul resimte bucuria şi plăcerea de a pune Ţara la cale, Ţara şi Lumea, comentându-le la nesfârşit, cu recunoştinţă că are parte de ele…
Au mai rămas necomentate câteva sintagme interesante… „Extirparea sau pierderea caracterului naţional”, „existenţa românilor constituie un protest împotriva măreţei revoluţii mondiale”…
- Le lăsăm pe altădată sau la dispoziţia cititorilor site-ului nostru, ale căror comentarii sunt deseori năpraznice… Ţin să încheiem printr-un alt citat, dintr-un autor infinit mai puţin cunoscut decât Engels, dar care a cunoscut infinit mai bine decât Engels ce va să zică măreaţa revoluţie mondială. E vorba de un deţinut politic, de la care am primit cu luni de zile în urmă o carte de versuri. N-am avut timp de ele, dar azi dimineaţă, în aşteptarea discuţiei de faţă, am dat peste carte şi am deschis-o la întâmplare, fără niciun gând şi, în niciun caz, cu gândul de a citi mai mult de câteva rânduri. Sub ochi mi-au căzut următoarele rânduri, din poezia intitulată Acuz:
Acuz în faţa lumii întregi, În faţa tribunalului suprem al umanităţii, Pe acei intelectuali, Pe acei filosofi şi oameni de ştiinţă, Care au mistificat adevărul, Care au deformat realitatea Şi au acoperit-o Cu faldurile strălucitoare ale minciunii; Care în numele unor aberaţii Despre progres, libertate, egalitate, Au apărat, au lăudat şi au înălţat Pe monştrii zilelor noastre Şi au justificat Toate sacrilegiile şi hecatombele.
Autor Dumitru Oniga. Reţine: „În numele unor aberaţii despre progres, libertate, egalitate!”… Aş zice că citatului din Engels eu i-aş opune citatul din Dumitru Oniga. Mi se pare suficient. În plus are autoritatea suferinţei, a jertfei, ceea ce nu este cazul în …cazul lui Engels al dumitale. Un belfer!
Cine sunt „monştrii zilelor noastre”?
- Marx, Engels, Lenin, Stalin şi alţi revoluţionari, activişti ai revoluţiei mondiale…Ai „măreţei” revoluţii! Mai fac o precizare: duelul a fost între Lassalle şi Racoviţă, dar contrastul revelator nu este numai între cei doi, ci şi între boierul moldovean şi aristocraţia vieneză… Ştii ce-mi trece acum prin cap: să fac o scrisoare către primarul Vienei şi să-i povestesc cum a apărat românul Racoviţă onoarea Vienei, a aristocraţiei austriece, în 1864. Şi cum românii lui Iuliu Maniu au apărat Viena de ravagiile spiritului revoluţionar, în 1918… Sunt curios cum va reacţiona comunitatea vieneză! Ce monument al eternei şi nemărginitei recunoştinţe îl vor ridica românilor! Că veni vorba: ştiai că la Viena există un falnic monument al soldatului sovietic eliberator? Ar da orice vienezii să nu-l mai vadă acolo. Am avut şi noi un astfel de monument, în Piaţa Victoriei. Ţi-aduci aminte?
Da, era chiar pe axul pieţei! Unde-i acum? Nu mai e în Piaţa Victoriei!
- Nu mai ştiu nici eu pe unde este acum. L-or fi topit ţiganii… Ce ştiu este că a fost demontat din ordinul lui Nicolae Ceauşescu… A pretextat că sub statuie va fi staţia de metrou, aşa că ruşii nu au mai avut ce spune… Caz unic în Europa la vremea aceea. Cum unică a fost şi distrugerea monumentului V.I.Lenin din Bucureşti, în martie 1990 şi în pofida autorităţilor cominterniste revenite la guvernare în România. Tot aşa: o demolare efectuată în premieră mondială… Prioritate românească absolută! Am asistat la acel moment de avânt contra-revoluţionar. Eram deplin conştient că asist la un moment de istorie universală. A durat vreo două zile până ce homosexualul Lenin s-a lăsat dat jos de pe soclul revoluţiei mondiale şi trântit la pământ, în noroi şi în huiduielile reacţionarilor bucureşteni!… Presa a trecut sub tăcere evenimentul! Probabil că undeva, în nişte importante cancelarii ale lumii, nu ni se iartă nici asta…Mai vorbim! sursa asiiromani.com
dragoş, mihaela – am imerpsia că, een moduri diferite, am fost totuşi eenţeles greşit de voi. şi dacă de ameendoi, e clar că vina-i a mea. poate s-a eenteemplat asta eensă şi din cauză că, een general, reacţia pe care o aşteaptă lumea e ca scriitorul să se cam enerveze ceend e receptat negativ.deci: eu chiar nu am scris postarea asta supărat pe ceva. deja văd c-am greşit citeendu-l pe cosmin borza: eu cred că el a fost foarte sincer, că reacţia lui nici măcar n-are legătură cu umorile, că nu e nici superficială, ci pur şi simplu are argumente proprii, estetice, pentru a privi lucrurile een felul ăsta. seent convins că-i bine-intenţionat şi ar fi imposibil să aibă ceva personal cu mine, eentruceet nu-l cunosc, nu mă cunoaşte, n-am avut nici cel mai mic schimb de idei. eu am oferit doar un exemplu de receptare foarte negativă, cu care seent, vă rog să mă credeţi, foarte eempăcat. n-am nici urmă de crispare. eenţeleg că e imposibil să placi tuturor şi remarcam doar, cu bucurie, că atunci ceend eşti perceput la extreme, eşti viu. pe bune că-i o observaţie asta. een rest, altceva voiam să spun – şi tu, mihaela, ai punctat asta. eentr-adevăr, mi se pare foarte fain că acum se discută, een fine, cărţile een amănunt şi nu se mai iau een calcul tot felul de alte elemente. pe scurt, ca să eenchei, acum cărţile seent discutate een contextul mare, al literaturii. şi e foarte bine.